logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

POEZIE

 


Sanda Maria Deme
poetă, Arad

 

Semnul Capricornului


Muntele înălţa semnul Capricornului,
ca pe un zeu adorat,
sub piedestalul înalt întărit sub crăpături,
exişti să rezişti la toate încercările,
şi să mulţumeşti pentru înfrângeri.



Colţurile sufletului


Sa descoperi colţurile unui suflet
multe sau puţine, e o graţie,
suferim sau ne bucurăm,
apoi căutam un colţ să ne ascundem,
să păstrăm trăirile sau să le uităm.

Nu avem un google pentru suflet
şi memoria lui e mare,
personală
cu extensii în ţara nimănui.
Brusc apar amintiri fierbinţi sau îngheţate,
filtrându-se printr-o inimă,
sub presiuni în general,
cu pericol de oprire,
ca un ceas stricat
blocat de Destin.

Zilnic experimentăm,
zilnic ne poticnim,
zilnic ne înălţăm,
primim darul iubirii supreme,
ca o miere efervescentă fără stup,
îngrădind-o în borcanul fericirii personale,
opac de la nervurile inventate de iele nebune.

Interesante colţurile sufletului
terminate în anevrisme de memorie,
sensibile la ploi de existenţă.
Se rup fără predicţie
inundându-ne cu nelinişti.
Nu poţi să le găseşti,
să retrăieşti fericire explozivă,
însa poţi să creezi una noua ,
care îşi va face un colţ ascuns,
mai mare sau mai mic
după lumina fiecărui suflet.



Iar iarna


Ninge, frig, spirala nebănuită de decembrie,
cu sufletul pasiv şi pus la congelator,
simt că mă apasă pe spate toate durerile,
caut o adiere de căldură,
un manson imaginar pufos de blană albă
să-mi dezgheţe mâinile învineţite
sub un frig boem.

Pe ferestre aburite văd fulgii de nea,
jocul lor în vântul tăios spune ceva,
spune ca decembrie aici e doar iarna,
un val de aer polar o sa îngheţe multe mizerii,
o să rătăcească nişte minţi învolburate,
o să distrugă nelinişti
şi o să îmbrace în indiferenţa înşelătoare
toate speranţele legate de un anume bine,
tot imaginar.

Frigul va naşte copii saturnieni,
fără vlagă, fără bucuria de a trăi,
băgaţi pe furiş în sufletele oamenilor
să toarcă poveşti din ţara îngheţată cu reni.
Unduiri mentale cenuşii albicioase
se preling într-un suflet colectiv demolat de noime virale
cu capete de speranţă în slănina porcului.

Vecinii mei stau în case de piatră încălzite,
un lux denigrat de şobolanii căţărători,
gospodine amăgite de moleşeală
căuta leacuri de dragoste pentru bărbaţi obosiţi,
amăgindu-se cu gândul la
petreceri câmpeneşti .

Mai demult am aflat ne trebuie
o doză de nebunie, tărcată ca blana unei pisici,
ca să ne simţim în siguranţă,
pe fiecare drum greţos de gri
care ne aşteaptă.



Inerţie


Dimineaţa asta începe o nouă zi,
caut un burete de memorie
să şteargă zgura cotidiană.
să pătrundă printre faldurile minciunii
enunţate cotidian.

O nouă zi
începe cu frica zilei de mâine,
pentru că dragostea s-a ascuns,
lumina ei albă e subţiată în fire ciudate
încolăcite ca într-un tricotaj febril, malign,
ca să vezi doar urmele ei,
mai ales să le cauţi cu neconştientă disperare.

Oraşul se trezeşte
prăfuit şi agitat,
sub o superlună prevestitoare
cu umbre clar delimitate,
cine ghiceşte în lună le vede
ca într-o cană de cafea
în care zaţul se amestecă
cu picătura de apă prelinsă inerţial.

Mai avem de tras încă o povară
încă un virus greoi, troian
aplecat peste conştiinţele noastre,
mai un război murdar,
vindecarea miraculoasa e la distanţă,
fiindcă nu avem destulă lumină în suflete
în vehicolul condus de şoarecele inerţial.

Începe o nouă zi,
la indigo cu griji mărunte,
cu aceeaşi speranţă
legată de apocalipsa florilor violete.



Iertarea mea


Iertarea mea e o mare plecăciune,
nu are cuvinte,
nu are nicio substanţă,
e doar o rază trimisă dinspre soarele central
ca să primească altă rază
de bucurie.



Despre starea de iubire


Mă gândeam că iubirea e doar un sentiment
cald, verde sau purpuriu cu aripi de înger,
egoist şi ţintit cu ace aurite
doar într-o singură inimă.

Am simţit-o prin focul pielii cu febra
care se înfoia ca iarba înaltă în vânt de furtună.
Sufletul strâns în pumni
l-am desfăcut atunci în evantai de păun,
numărând toate ochiurile coadei,
să nu fiu în pericol de uitare.

O femeie-nălucă cu picioare de argint
prelungite în apa unei mări cu ambra
şi-a legănat şoldurile
arhetipal după mirosuri.

M-am gândit la egoismul iubirii
petrecut în filmele vieţii pentru toate vârstele,
la grava confuzie de corpuri tinere
perfecte în tinereţea lor,
fără să-mi amintesc de gena stricată de zei,
ca să nu trăim cu frumuseţea pielii-piersică
în calea unei vieţi neterminabile.

Iubirea nu este un sentiment,
nu este o stare de veghe permanentă,
cu sufletul la gură după un alt suflet,
iubirea este un dar de la naştere,
de la prima întrupare în pântece,
de aceea nimeni nu poate s-o distrugă,
fiindcă ascunzişul ei e nebănuit.



Alegeri tăinuite


Doar eu ştiam că mă iubeşti.
mă învârteam în acvariul prietenos
fără să văd că mi-am pierdut o culoare.
Am simţit apa călduţă, moleşitoare
de la peştii mici împroşcaţi cu aur.

Multă vreme am aşteptat
să-mi vină culorile înapoi,
să fiu sigură că e dragoste,
să-mi despletesc mintea în şuviţe de curcubeu
asortate la culoarea mea de peste de acvariu,
până când am văzut o urmă de noroi
sub forma mâinii tale
înfiptă în pietrele subacvatice.

Am ascultat glasul pietrelor
suflând nişte rune gri
apăsătoare,
să-mi tulbure armura de margean.
Atunci am înţeles
că nu exişti,
eşti doar o proiecţie din inima mea,
acvariul mi l-am construit singură,
să mă apere de temeri,
zidindu-mă din exterior.

M-am îngrijorat de starea mea,
afară bătea un vânt cu vorbele şarpelui,
distrugând oameni şi păsări,
un vânt înşelător de prietenos,
sub mângâierea lui plezneau inimi,
una câte una,
aveam de ales între un acvariu prietenos
sau balonul
pentru plutire în vânt.

Am ales un înger păzitor,
el ştie tot,
deşi în somnul meu subacvatic
m-a ales el pe mine.



O zi de duminică


Duminica cu esenţele ei de tămâie,
îmi plec sufletul cu grijă,
căutând sfinte taine în albul zorilor
ascunse de creştinii smeriţi.
Merg în biserici cu pas măsurat
gândindu-mă mereu la nimicuri existenţiale,
o stare ca o îmbrăţişare fără iubit.

Icoanele nu plâng niciodată,
doar lemnul scorojit de vreme
îşi schimba culorile în zile de duminică
de la dureri şi rugăciuni fără glas.
Să salvăm Rugăciunea Salvatoare
rugăciunea tuturor,
pentru copiii copiilor noştri,
să fim ca un cor disperat de frumos,
zugrăvind sunete pe bolta vieţii,
să renunţăm la frici nocturne,
alungând moartea din casele noastre.
Paradoxul pedepselor noastre
e self-pedeapsa,
fiindcă nu există bine, nu există rău,
doar un cordon ombilical comun
legat cu un capăt de cer.



Liber arbitru


Un singur gând lipicios de la iedera
cu rezonanţă de broscoi încoronat,
se lipeşte ca timbrul
scuipat pe cheliile bătrânilor
îmbuibaţi de zilele îndrăznelilor apuse.
Vremuri sticloase se scurg
prin apa îngheţată de istorii false.
Ca un vapor-spărgător nepriceput,
noi alunecăm ca umbre cenuşii
pe sănii neesenţiale,
sub o astrologie calculată de nodul nord,
fără să ne vedem destinul din capătul începerii.

Suntem în jocul vieţii noastre
sub un control înşelător al viselor,
ca să atingem butoane false
să cădem în prăpastii bine întemeiate
să cucerim vârfuri delimitate de nori aroganţi.
Doar tropotul paşilor noştri grăbiţi
alunga ceaţa de pe crăpăturile unui drum prestabilit,
ca să nu alunecăm pe frunzele galbene
care acoperă gropi, pahare de cucuta,
fără nicio semnalizare.

Doamne, serpentinele vieţii date
mă obosesc în luptă,
doar clarobscurul creat în mintea sub pauze
mă odihneşte,
un pas,
o pauză,
un tricotaj de ierburi-drumuri,
caut mereu şi atent drumul
pe trepte învingătoare de Uranus.

Nu există iarnă în ţara Capricornului
fiindcă stabilitatea lui menţine
doar un sigur anotimp preferat.